Oradea este un oraș cu o istorie interesantă și complexă la care, de-a lungul timpului, o mare contribuție a avut-o populația evreiască. Istoria evreilor în Oradea este diferită în funcţie de părţile viitorului oras (în devenire) în care s-au asezat. Evreii, neavând drept de locuire în Oraşul Nou (Oradea) şi Olosig, s-au asezat în târgurile Velenţa şi Seleuş.  Subcetate era o aşezare întemeiată de evrei şi se afla sub autoritate militară care era mai favorabilă evreilor decât alte administraţii.

În urma reformelor introduse de împăratul Iosif al II-lea (1785), numărul evreilor aşezaţi în Oradea a crescut simţitor. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, cea mai mare parte a evreilor stabiliţi în Bihor proveneau din apus, din Moravia şi Cehia şi numai foarte puţini au sosit din Polonia.

Tradiţia evreiască cerea încă din vechime ca membrii săi să aibă parte de educaţie, să ştie să scrie şi să citească. După unele documente, prima şcoală evreiască s-a deschis în 1786. Domnia lui Iosif al II-lea a adus schimbări fundamentale în viaţa evreilor; el a pornit acel curs care a dus evreimea, după veacuri, la egalitate cu celelalte naţii. Iosif al II-lea a dechis oraşele regale în faţa evreilor, le-a permis să se ocupe de agricultură, să practice meserii, să ridice fabrici. Evreii cu vederi reformiste – numiţi neologi- au căutat bunăvoinţa nobilimii maghiare asociindu-se cu aceasta în manifestarea atitudinii antigermane. Pentru a sprijini emanciparea, în anul 1861, 120 de familii de evrei din Oradea se asociază pentru a crea o comunitate a evreilor maghiari. Între cele două grupări (ortodocşii traditionalişti şi reformişti) aveau loc mereu conflicte. Situaţia era similară în toată Ungaria. Declararea oficială a rupturii din interiorul vechii comunităţi izraelite din Oradea s-a făcut la 5 august 1870. S-a constituit o comunitate Ortodoxă şi una Neologă (numiţi şi congresişti). A mai existat şi o a treia orientare Status-quo-ante care dorea să salveze unitatea comunităţii, dar care nu a avut o pondere prea mare.

Prin Dictatul de la Viena, la 30 august 1940, Transilvania de Nord a fost cedată Ungariei. Dar aceasta nu mai era Ungaria care dăduse drepturi evreilor şi a cărei cultură şi-o însuşiseră şi asumaseră atâtea generaţii de evrei orădeni. Imediat s-au aplicat legile antievreieşti, în vigoare deja din anul 1938 în Ungaria, prin care se eliminau evreii din viaţa activă (medici, avocaţi, ingineri, actori, scriitori, funcţionari) şi s-a stabilit statutul de evreu pe baze rasiste.

Drepturile cetățenilor evrei au devenit din ce în ce mai restricționate când cele mai vicioase măsuri antievreiești au fost legiferate de statul ungar. La 19 martie 1944, trupele germane intră în Ungaria şi, odată cu ele, şi brigada specială a lui Adolf  Eichmann responsabilă cu exterminarea fizică a evreilor.

Ghetoizarea evreilor a început la 3 mai 1944. Ghetoul principal, pentru cei cu reşedinţa în Oradea, avea în componenţa sa aproximativ 19.000 de persoane şi era situat în apropierea Marii Sinagogi Ortodoxe şi a Pieţei Mari din vecinătate; celălalt includea aproape 8000 de evrei din comunităţile rurale. Acestea formau al doilea cel mai mare ghetou din Ungaria după cel din Budapesta.

Puteţi accesa o listă a celor care au fost deportaţi din Oradea şi care au pierit pe website-ul Jewishgen. O listă suplimentară poate fi găsite pe website-ul Lempert Family Foundation. Dintre ei au supraviețuit aproximativ 10% (până în 3000 de persoane).

Eva Heyman reprezintă pentru Oradea ceea ce Anne Frank înseamnă pentru Amsterdam. Două adolescente evreice care au păstrat fiecare câte un jurnal în timp ce lumea se schimba în jurul lor ca urmare a ocupaţiei naziste. Ambele fete au murit în lagăre de exterminare, Eva la Auschwitz şi Anne la Bergen-Belsen. Pentru Eva, evenimentele s-au succedat mult mai repede, recunoaşterea mondială fiind mult mai redusă în cazul ei. Deportată și ucisă în Auschwitz în octombrie 1944. Jurnalul său, Diary of Eva Heyman, a devenit lectură esențială despre Holocaustul evreilor din Transilvania.